În anul 1918, prin imensa jertfă de sânge a poporului român, prin hotărârea unei Regine extraordinare și a unui Rege, printr-o clasă politică tarată de metehne balcanice dar credincioasă idealului național, indiferent alături de cine vedeau realizarea acestui ideal și printr-o formidabilă conjunctură istorică determinată de prăbușirea simultană a celor două imperii, Austro-Ungar și Țarist, România devenea Mare. Basarabia, Bucovina și Transilvania, toate s-au alipit patriei-mamă în acel an luminat de Dumnezeu. Plătisem greu întregirea simbolic încoronată la Alba-Iulia: 535.706 de români uciși, răniți, prizonieri sau dispăruți (ceea ce plasează România pe locul al optulea în privința pierderilor militare din timpul războiului, înaintea Statelor Unite); peste 200.000 de civili uciși de epidemia de tifos, de foamete și de gerul unei ierni cumplite (1916-1917); 10% din populația Regatului României de la 1916 dispăruse în vâltoarea acestei conflagrații care a schimbat cursul lumii și care a pregătit toate evenimentele istoriei de atunci și până astăzi. Nu este locul și spațiul pentru a discuta de ce poporul român a trecut prin calvarul acelor suferințe și pierderi imense, dacă și cum se putea și altfel – istoricii sunt de acord că se putea și altfel, cu mai puține pierderi și cu mai puține suferințe, dar istoria factuală este doar pentru exerciții intelectuale… Merită precizat însă faptul că bună parte dintre eșecurile campaniei din 1916 ni le-au pregătit chiar aliații noștri, Franța și Anglia adică, ca să nu mai credem așa, orbește, în „binefacerile” dezinteresatelor aliate, că nici binefăcătoare și nici dezinteresate n-au fost vreo clipă – chiar și la masa tratativelor de pace Franța și-a urmat cu lăudabilă osîrdie (pentru ea) interesele și doar așa, după luptele lui Brătianu și ale Reginei Maria, granița de vest a fost recunoscută… La fel, merită amintit și faptul că, dacă sleita Românie nu mai făcea un efort și o jertfă în 1919 ca să-l alunge pe Bela Kun, Ungaria ar fi putut gusta mult mai devreme din deliciile comunismului. Nici locul greșelilor, pas după pas, pe care România Mare le-a făcut, într-o automulțumire și o autosuficiență condamnabilă, după Marele Război și înaintea următorului Mare Război nu este aici. Poate că, așa cum spunea cineva, este adevărat că, indiferent de ce ar fi făcut România, n-ar fi putut evita cizma sovietică și apoi comunismul național.
Totuși, de la facerea României Mari încoace, până prin anii 90, indiferent de regim și de cât de nemernici au fost unii dintre conaționalii noștri, ajutați ce-i drept, de prea mulți alogeni lupi în blană de oaie, cu nume târziu românizate, unelte sau cozi de topor ale propriei lașități și intereselor străine, indiferent de cât apăsa vreo dictatură regală, străină sau „națională”, românii și-au păstrat identitatea, credința, valorile în care să creadă, la lumina zilei sau mai pe ascuns. Au rămas o națiune, sănătoasă în profunzimea ei, unită în năzuințele ei și în dragostea de neam și de țară.
După 1990 s-a întâmplat ceva – și discuția despre ce și cum poate continua la nesfârșit – iar națiunea aceasta a început să se destrame! Astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, suntem mai dezbinați ca oricând! Astăzi, la 100 de ani de la cel mai fast moment din istoria acestui popor, suntem o națiune bolnavă, tarată de deziluzii și de frici, hăituită și nervoasă ca un animal speriat, secătuită de sângele ei printr-o hemoragie de oameni către toate colțurile lumii așa cum nu s-a întâmplat niciodată, cu valori complet inversate, cu o democrație debilă, pe care nu o simțim în fibra noastră, cu o justiție îndoielnică și cu o administrație care abia se mai ține în balamaua statului. Un jurnalist a lansat o sintagmă care, cred eu, se potrivește exact vremurilor pe care le trăim: suntem în plin război româno-român! Și, cel mai urât lucru dintre toate, nu întrevedem o ieșire și uniți nu mai suntem nici măcar în ură, Doamne iartă-mă, ca pe vremea lui Ceaușescu!
Sunt prea dur în exprimare? Suntem noi mai frumoși și mai deștepți decât scriu în rândurile acestea? Avem respectul și pietatea necesară, firească și obligatorie unei națiuni demnă de acest nume? Haideți să ne uităm în jurul nostru: suntem în 2018, anul centenarului Marii Uniri și nicio autostradă nu trece Carpații, școlile noastre fabrică „doctori în științe” proști ca noaptea și retardați în exprimare cu ghiotura (cred că avem mai mulți doctori decât americanii), colectarea taxelor de către stat este o aventură pentru contribuabil, monumentele acestui neam nu mai înseamnă nimic pentru o bună parte dintre noi – cînd nu le vindem pe trei parale le lăsăm să fie măcinate de timp și de indiferență, munții noștri încă mai poartă aur dar acesta se scurge în afara țării și noi tot din poartă în poartă cerșim! Nici măcar la modul festivist nu observ cine știe ce preocupare pentru sărbătorirea României Mari… de fapt, poate că este mai bine așa. Din incapacitate și indiferență, din sărăcie intelectuală, uneori se naște sinceritatea: cam ce avem de sărbătorit?! România Mare nu mai este Mare de mult, Regina Maria și Întregitorul încep să devină praf în memorie, suntem mai puțini cu treabă prin țară decât în perioada interbelică (18.052.896 de persoane la 1930), credința creștină începe să fie un fel de rușine, ceva care nu este cool, nu mai contăm nicăieri unde se așează bucatele lumii și avem parte de un binemeritat statut de colonie în ochii „partenerilor”!
Cu toată durerea și cu toată luciditatea, trebuie spus că avem toate ingredientele necesare unei implozii naționale! O fi vreo pagubă? Dacă nu pricepem odată că națiunile sunt și ele organisme vii, care se nasc, se dezvoltă și mor dacă n-au hrană, apă și soare, că, dacă deasupra individului poate să stea un Dumnezeu, deasupra națiunilor nu stă nimic și interesul național nu se negociază, dacă nu nu înțelegem că la masa națiunilor nu te iubește nimeni și așa trebuie să fie, atunci nu, nu-i nicio paguba! Ne merităm soarta!