Am anunțat o propunere privind legislația formării pentru administrația publică însă mă văd obligat să amân acest material pentru că … iarăși a început discuția, complet inutilă, de altfel, pe marginea drobului de sare (care certificare în formarea profesională din administrația publică este mai cu moț decât celelalte). Prin urmare, deși nu îmi face plăcere deloc să irosesc timpul dumneavoastră – și al meu – cu un subiect despre care cred că s-a spus tot ceea ce era de spus, pentru colegii mai noi în administrație sau care nu s-au informat suficient, reiau acest material lămuritor publicat mai demult… Și sper să punem punct!

Fiind unul dintre cei mai importanți furnizori de programe de perfecționare profesională pentru administrația publică din România, cu o medie de aproape 4.000 de cursanți în fiecare an, Faxmedia Consulting consideră utilă exprimarea unei poziții publice față de numeroasele solicitări primite de la cursanți privind legalitatea diverselor forme de certificare a perfecționării profesionale.

Astfel, există în acest moment printre instituțiile și autoritățile publice, interpretări diferite: unele consideră ca fiind „mai legale” cursurile finalizate cu certificare A.N.C. (Autoritatea Națională pentru Calificări), altele sunt de părere că certificatele emise de către A.N.F.P. (Agenția Națională a Funcționarilor Publici) ar avea „întâietate” și, în fine, sunt opinii că orice certificat emis de către un furnizor de formare care funcționează în condițiile legii are aceeași valoare din punct de vedere al legalității. Pentru fiecare caz în parte, un exemplu dintre instituțiile mari: Municipiul Timișoara, pentru selecția de oferte privind serviciile de formare profesională solicită: „furnizorul este autorizat de Autoritatea Națională pentru Calificări și este înscris în Registrul Național al Furnizorilor de Formare Autorizați”; Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor Cluj cere furnizorilor de formare acreditare A.N.F.P.; Sectorul 1 București consideră că la fel de bună este și certificarea A.N.C. și cea a furnizorului privat de formare. Iată așadar trei instituții publice cu trei cerințe diferite!

Mai întâi, o scurtă lămurire: cine sunt beneficiarii formării profesionale a adulților? De la sine înțeles, orice adult care îndeplinește cerințele minime de acces (studii, stare de sănătate) cerute pentru tipul respectiv de formare. Dacă vorbim despre angajați, aceștia pot fi împărțiți în trei mari categorii:

• Funcționari publici (li se aplică Statutul Funcționarilor Publici – Legea 188/1999 cu modificările și completările ulterioare iar în privința formării profesionale O.U.G. 129/2000 republicată în 2014 și H.G. 1066/2008 – această hotărâre se subsumează O.U.G. 129/2000, stabilind condițiile specifice formării profesionale a adulților funcționari publici);
• Angajați contractuali în sectorul public (li se aplică Codul Muncii iar în privința formării profesionale prevederile Codului Muncii și ale O.U.G. 129/2000 republicată în 2014);
• Angajați în sectorul privat (li se aplică Codul Muncii iar în privința formării profesionale prevederile Codului Muncii și ale O.U.G. 129/2000 republicată în 2014).

În drept, formarea profesională în România este reglementată prin două aspecte: condițiile de funcționare ale furnizorului de formare și legislația formării.

a. Condițiile de funcționare ale furnizorului de formare pentru adulți

Furnizor de formare profesională pentru adulți poate fi:

• o autoritate a statului (de exemplu, Școlile de Poliție pentru formarea inițială a polițiștilor locali sau A.N.F.P. – atunci când organizează cursuri în mod direct, nu prin parteneri);
• o societate de drept privat care are ca obiect principal de activitate formarea profesională concretizată în codul CAEN 8559 „Alte forme de învățământ”; aceasta poate acționa independent, prin emiterea de certificate proprii, sub autorizarea A.N.C., acreditarea A.N.F.P. sau acreditarea altor furnizori de formare (E.C.D.L., CISCO, Microsoft, Colegiul Asistenților Sociali etc.), cu care dezvoltă parteneriate;
• o asociație sau o fundație de drept privat, cu sau fără utilitate publică, care are trecută explicit formarea profesională în obiectul de activitate (este de notorietate exemplul E.C.D.L., care, ca formă de organizare, este o asociație; Colegiul Mediatorilor, Colegiul Asistenților Sociali, CECCAR etc.);

Certificarea

Furnizorii de formare profesională lucrează cu certificare:

• Proprie – atunci când furnizorul de formare eliberează certificatele emise în nume propriu, cu elementele minime prevăzute de art. 9 (6) din H.G. 1066/2008 – pentru cursanții funcționari publici;
• Autorizată – atunci când furnizorul de formare eliberează certificatele emise de către A.N.C.;
• Acreditată – atunci când furnizorul de formare eliberează certificatele emise de către alt furnizor de formare cu care primul are încheiat un contract sau acord de parteneriat (parteneriat cu A.N.F.P., E.C.D.L., Colegiul Asistenților Sociali etc.);

Astfel, în România, singurul organism care autorizează un furnizor de formare profesională este A.N.C.. Acreditarea reprezintă un acord de voință al părților unui contract/ acord de parteneriat și, așa cum este precizat mai sus, funcționează între entități publice și private sau între entitățile private, fără a avea legătură cu autorizarea. Mai clar, acreditarea este un fel de franciză, prin care furnizorul acreditat se angajează că respectă principiile și modul de lucru al celui care acreditează.

b. Legislația formării:

1. Formarea profesională a adulților din România, este reglementată de O.U.G. 129/2000 republicată în 2014 privind formarea profesională a adulților, republicată; prin aceasta se stabilește că singurul organism legal abilitat să autorizeze un program de formare profesională este AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU CALIFICĂRI (A.N.C., fost C.N.F.P.A.), aflată în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării Științifice și al Ministerului Muncii; potrivit legii, A.N.C. gestionează R.N.F.F.P.A.A. – Registrul Național al Furnizorilor de Formare Profesionala a Adulților Autorizați – acesta este singura formă de evidență legală a furnizorilor de formare. Există și alte „registre” însă acestea sunt evidențe private, fără relevanță legală, întocmite de regulă de către furnizorii de formare profesională ca să țină evidența partenerilor cu care lucrează.

2. Subsumată Ordonanței Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, republicată, există Hotărârea Guvernului nr. 1066/2008 pentru aprobarea normelor privind formarea profesională a funcționarilor publici, în care, la SECȚIUNEA 1 – Furnizorii de formare profesională, Art. 22. se precizează care sunt furnizorii de formare profesională a funcționarilor publici:
„a) autoritățile și instituțiile publice care au ca obiect de activitate definit explicit în actul normativ de înființare, organizare și funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare;
b) instituțiile din cadrul sistemului național de învățământ corespunzătoare nivelului învățământ superior sau, după caz, categoriei educație permanentă, în limitele prevăzute de lege;
c) organizațiile de drept privat înființate pe lângă autorități și instituții publice sau în parteneriat cu acestea (de exemplu, partenerii A.N.F.P. – nota noastră), ce au ca obiect de activitate definit explicit în actul de înființare, organizare și funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare;
d) organizațiile private independente, de tip societăți comerciale înființate în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau, după caz, organizații neguvernamentale înființate în baza Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, ce au ca obiect de activitate definit explicit în actul de înființare, organizare și funcționare inclusiv organizarea și derularea de programe de formare”.
Iar, prin Articolul 5 din H.G. 1066/2008, „Modalitățile de realizare a formării profesionale a funcționarilor publici sunt:
a) programe de formare organizate și desfășurate de către furnizorii de formare profesională, finalizate cu certificat de participare sau, după caz, diplomă de absolvire; (…)”.

Prin urmare, în conformitate cu legislația actuală, NU EXISTĂ O CERTIFICARE „MAI LEGALĂ” DECÂT ALTA ȘI NICI NU EXISTĂ UN FURNIZOR DE FORMARE „MAI LEGAL” DECÂT ALTUL, câtă vreme respectă condițiile de mai sus. La fel de legal este atât certificatul A.N.C. ca și cel cu sigla E.C.D.L., A.N.F.P., Microsoft sau Faxmedia. Prin urmare, referitor la acest aspect, Curtea de Conturi nu poate imputa niciunei instituții sau autorități publice faptul că a ales să-și perfecționeze profesional funcționarii publici și/sau angajații contractuali la un furnizor de formare sau la altul. Dacă instituția sau autoritatea publică primește adrese, informări, circulare emise de către diverse entități care activează pe piața formării profesională prin care li se sugerează contrariul, trebuie să înțeleagă că asistă la o formă de presiune, ilegală, un fel de trafic de influență mascat, care se încadrează direct cel puțin la capitolul concurență neloială!

În fapt, practica de pe piața formării a introdus câteva criterii de utilitate. Este limpede că, dacă ai nevoie de o recunoaștere națională sau europeană, atât în sectorul privat cât și în cel public, vei căuta un curs autorizat A.N.C.. La fel, dacă dorești o specializare în programarea de vârf, apelezi la un curs CISCO. În schimb, dacă vrei să rămâi membru în Colegiul Asistenților Sociali trebuie să urmezi programele acreditate de către acesta. Cu titlu de exemplificare, tabelul de mai jos cuprinde principalele forme de utilitate a certificării: